EMINESCU DESPRE UNGURI

Articol scris de Eminescu la 20 de ani, publicat in “Federatiunea” condusa de Ion Poruţiu la Pesta, si pentru care a fost urmarit de organele unguresti si dat in judecata, motiv pentru care a trebuit sa paraseasca Austro-Ungaria
(…) Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete — noţiuni, prin şir şi accent logic — cugete, prin accent etic — simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, des, cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să li fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei. Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? — Ce au?
Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.
Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.
Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.
Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.
Va să zică nu au nimica aceşti oameni prin ce să ne superiorize pe noi românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ci de cât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul, — nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, — ci al acestei coterii care-l guvernă, guvernându-ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică.
Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea minciunei, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţie care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile nişte principie sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului, — ce puteau fi ele decât pure minciuni! În viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi, decât iarăşi false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică; pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falselor noţiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Tot ce constituie viaţa lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate noţiunile au cu totul altă semnificare pentru că sunt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale: — tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau tranzacţiune nu se încap aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el [î]ţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transcendentali, cu care ne-a lipit un ucaz al tronului şi de care un decret drept ne poate tot aşa de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Magnaţi care şi-ncepeau viaţa cu scrieri fanatice şi exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.
Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profunda lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele abstracţiuni statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor publică e o parodie. — Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Din fericire încercarea, pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente vană. Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune. (…)

M. Eliade, Mentalitatea francmasonica

Nu cunosc nici un francmason si din toate cartile pe care le-am citit n-am inteles nimic asupra francmasoneriei. Nu stiu ce vor acesti oameni, cine le-a bagat in cap ca isi trag doctrinele de la Solomon si de la Piramide, si de ce sint atit de misteriosi cu "secretele" lor pe care le publica totusi in sute de carti de propaganda. Dar un lucru am invatat din comertul meu cu literatura aceasta aiurita: am invatat sa cunosc mentalitatea francmasonica.

Va veti mira, poate, aflind ca acord o mentalitate francmasonica unor oameni care n-au nimic de-a face cu aceasta societate secreta. Intr-adevar, uimitor cit de multi intelectuali judeca lumea, spiritul si istoria cu o asemenea mentalitate francmasonica. Pe care as putea-o rezuma astfel: fel simplist de a vedea lucrurile, criterii abstracte de judecarea istoriei. Un marxist, de pilda, exemplifica de minune mentalitatea aceasta francmasonica. Pentru marxist, toate lucrurile sint 12412x2312m clare, toata istoria este un joc de forte economice, rigide, simpliste pina la absurd, abstracte pina la confuzie. Cu un marxist nu poti discuta. Cu nici un intelectual de formatie "francmasonica" nu poti discuta. In capul lui e prea multa "lumina", sint prea multe "certitudini"; problemele se rezolva, toate, cu aceeasi ecuatie, necunoscutele sint, toate, de acelasi grad, pe acelasi plan.

Am inceput sa ma gindesc serios ca paradoxul acesta - mentalitate francmasonica - nu este un simplu paradox, dupa ce am cunoscut in mai deaproape mentalitatea marxista. Un marxist este un om cu o mie de certitudini si care accepta un singur miracol: opera lui Karl Marx. Pentru el istoria se rezolva in citeva formule simple, care explica tot, satisface orice curiozitate, preintimpina orice controversa-irationalul, imprevizibilul, ireductibilul - toate acele forte obscure si peste putinta de anticipat care fac istoria unei tari sa se deosebeasca net de istoria altei tari - pentru un fericit marxist cu mentalitate francmasonica nu exista.

Ceea ce caracterizeaza aceasta mentalitate francmasonica este strania conjugare a abstractului si a grosolanului. Intr-adevar, un spirit francmason judeca lumea si istoria intr-un chip abstract (adica fara atingere directa cu realitatile, fara experienta timpului, fara priza asupra prezentului). Un francmason pur singe, ar spune de pilda cam astfel: Mihai Viteazul a reprezentat cutare Forta si a jignit cutare simbol; din aceasta cauza, lipsindu-i ajutorul Maestrului Trei Stele, si-a gasit moartea asa cum era de asteptat. (Am pe masa, acum cind scriu, o serie intreaga de carti ale "magistrului" Ragon. Daca cineva se indoieste de felul cum am rezumat judecata masonica asupra istoriei, pot cita din Ragon. Si jocul poate continua).

Ati observat cit de "abstract" si cit de grosolan totusi judeca un mason - sau un marxist, unul cu mentalitate masonica - istoria, lumea, viata. Nu exista concret pentru ei; nu exista fapte, pur si simplu fapte, adica evenimente imprevizibile, ireductibile, irationale. Ei poseda o schema simplista - adica semidocta, adica pseudorationala, lipsita de patrundere filosofica si in acelasi timp lipsita de intuitia directa a faptelor, a realitatilor - si cu aceasta schema rezolva totul. Pentru un fericit participant la mentalitatea masonica nu exista enigma dupa cum nu exista destin. Toate se pot prevedea, toate se pot explica; toate si pentru oricine.

Freud si psihanaliza alcatuiesc inca un admirabil exemplu de ceea ce numesc mentalitate francmasonica. Freud laicizeaza Absolutul, adica pune la indemina oricui o cheie unica prin care, crede el, se explica toate cele sufletesti. De unde inainte intelegerea Absolutului (adica a sensului existentei, sufletului, a realitatilor suprafiresti) presupunea efort, asceza, inteligenta - deci inegalitate - psihanaliza ofera tuturor aceasta intelegere in schimbul a trei sau patru carti, accesibile oricui, costind aproximativ 1000 lei. Freud este un grav exemplu de tradare a spiritualitatii iudaice - adica de monovalenta transferata si de laicizare a Absolutului. De altfel, ar fi interesant de studiat aparitia elementului dramatic in spiritualitatea iudaica (unde n-a existat niciodata, unde liturgia era singurul dinamism acceptat in experienta spiritului) - care dupa parerea noastra coincide cu aceasta laicizare a Absolutului.

Nu mai e nevoie de efort, de inegalitate, de inteligenta deci - caci schema e la indemina oricui. Invata un simbol in plus, si ai inteles Evul Mediu. Citesti un volum din "Capitalul" lui Marx si ai inteles feudalismul. Platesti inca o taxa la Loja si inveti un al doilea simbol; intelegi atunci misterul secolului al XVIII-lea. Citesti un al doilea volum din "Capital" - si intelegi Revolutia Franceza.

Poate ca cele ce scriu par vorbe glumete. Si n-as vrea sa para asa. Lucrurile sunt prea serioase si prea triste. Nu stiu ce e aceea societate sau loja masonica, dar mi se pare ca spiritul masoneriei-simplism, anti-istorie, abstractiune versus grosolanie - a patruns si a rascolit intreaga mentalitate europeana. Sint clase intregi de oameni atit de siguri ca poseda cheia universului, clavis abs conditorum, incit nici nu mai poti sta de vorba cu ei. Si observati ca aceasta certitudine nu se refera la principii, la esenta lucrurilor, la un domeniu propriu filosofiei sau religiei - ci se refera la un domeniu de realitati fenomenologice, in vesnica prefacere, in evanescenta revenire; viata, istoria, omul de toate zilele si omul faptelor mari.

Nu stiu daca ati intilnit si dumneavoastra asemenea "intelectuali" de formatie masonica, oameni cu care nu poti sta de vorba asupra lucrurilor de toate zilele, ci cu care trebuie sa te intilnesti pe un teren neutru de discutie. Priviti cu mai multa luare aminte asemenea oameni. Veti observa ca ei toti accepta un miracol in centrul intelegerii lor universale. Ei admit ca, in cursul istoriei, a intervenit la o anumita data un eveniment unic, singular, ireversibil - prin care se explica totul si pentru toata lumea. Este un proces invers, de degradare, a ceea ce am putea numi mentalitatea crestina, daca crestinismul ar fi ceva abstract si nu s-ar contopi, in cazurile sale autentice, cu insasi firea omului, cu omenia. Si un crestin admite ca prin faptul istoric al venirii Mintuitorului pe pamint lumea s-a schimbat. Si acest fapt este ireversibil si este un miracol. Dar observati cite deosebiri de mentalitatea laica moderna, de mentalitatea masonica. In primul rind, crestinul religios in general(filosoful, moralistul), accepta harul, mintuirea, destinul, istoria; accepta o economie spirituala paralela cu economia, sa mi se ierte expresia, "economica". Continuati dumneavoastra si veti gasi cite deosebiri veti voi.

Exista un lucru pe care mentalitatea masonica il refuza indirjit: subtilitatea, disocierea planurilor. Un socialist stie una si buna; un teozof stie trei si bune. Dar numai UNA, sau numai TREI. Niciodata altceva, niciodata altfel. Veti spune: bine, dar acesta este insasi scopul ratiunii (al gindirii stiintifice sau filosofice), de a gasi numai o lege, numai un criteriu de intelegere al lumii.

Foarte just. Numai ca ratiunea cauta o lege care sa se refere la principii, la esenta. Unitatea ratiunii consta in coerenta, nu in monovalenta. Mentalitatea masonica, dimpotriva, ignora coerenta, ocupindu-se numai de monovalenta. Adica, in loc de a judeca lumea organic (coerent), o judeca simplist (constrins, monovalent).

Nu stiu, si nu intereseaza orientarea acestor note, daca exista vreo legatura istorica intre feluritele manifestari ale mentalitatii masonice in lumea moderna (iluminism, marxism, teozofism, anti-istorism etc.). De altfel, mentalitatea masonica se manifesta si in afara cadrelor mentionate mai sus. Am un excelent prieten care judeca lumea masonic, fara a fi nici marxist, nici teozof. Este numai simplist, si putin cam semidoct. Cu cit stii mai convins "una si buna", cu atit te apropii de mentalitatea masonica.

Iata, de pilda, istoria politicii romanesti de la pasoptism la 1933. Peste tot nu intilnesti decit legi abstracte, fapte iluministe, gindire grosolana. Lipseste cu desavirsire simtul realului, al concretului, al omeniei, intuitia de toate zilele. Si lista exemplelor poate continua.

("Vremea", 10 septembrie 1936)

Apes Evolution

Darwin said: "Man is descended from the monkey! And so he was and how it seems to be so today. If man is the result of logical implication and ape evolution and natural selection, then it is inappropriate and unnatural to talk about the history of mankind, when in fact and law we are dealing with a history of apes. Darwinian concept of emergence Human warns and helps us understand that there is a history of mankind, but a history of apes.

The irony of ironies is that Western man, after thousands of years of development and scientific progress, the topmost peak of the pride of reason says that is descend from the monkey!

According to these minds, brighter than any star, man is Man only etymological, because in essence is a monkey reached a very high evolutionary stage. Evolution and natural selection helped the millennial issue of horizontality monkey to animality and its irrationalities and to acquire a new status, the self-consciousness, endowed by the referee.

Poor monkey gone from Africa during his wanderings, became man and his followers crowded to overflowing throughout the globe. We, today, by a supreme gesture of gratitude, bring them due reverence and honor infinite because, among other things, brought us to unimaginable heights of development ..

Mystery man's appearance on earth is limited to processing etymological mystery of the word "monkey", the word "man. " That really would be a problem since it would be to rewrite history: the word "man" be replaced with "monkey". So, man is not rational animal, but a rational monkey. Homo sapiens, is "monkey sapiens”.

I have nothing against monkeys, but one I want to reproach, that they knead "man" and putting the evil spirit and desire for self-destruction. Why did the monkey managed to evolve into a "Man", being made only out of love? Illusions.

However one thing I admire the monkeys, because they evolved all that were so cautious as to also keep a reserve of crude and unfinished monkeys. It's like he knew through a transgenerational cognition that the man would have evolved if it were a being evil and self-destructive. The hope of "humanity", is the global reserve monkeys remained on the globe. If "man" or "wise monkeys" will disappear, hopefully in the remaining monkeys will evolve a new breed of love and peace, the evil will not exist.

Emil Cioran, "Căpitane, Căpitane, neamul plânge cu amar. Căpitane, Căpitane, ţara mi te cheamă iar!"

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflaţi între cer si pãmânt n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia sã vinã.Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Pânã şi dispreţul ni se pãrea un efort.Ţara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsã reuşitã.Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãţul dulce al lipsei de menire.Biata ţarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãreţie şi un posibil vag.În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tãcerea blândã a existenţei noastre şi ne-a obligat sã fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţã se îndrepta spre putere. Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o ţarã de fleacuri umane.
Prezenţa lui era tulburãtoare şi n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri? Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei şterse, iar subterfugiile subtilitãţii, zadarnice.Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era “deştept”, Cãpitanul era profund.Dezastrul spiritual al ţãrii derivã din inteligenţa fãrã conţinut, din deşteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract şi rãpeşte spiritului latura destinului. Deşteptãciunea degradeazã pânã şi suferinţa în flecãrealã.Dar cuvintele Cãpitanului, grele şi rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vieţii lui, îmi rãspundea: “Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau aşa şi mã gândesc”.Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul.Şi când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a ţãrii s-a zguduit.Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a condiţiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiraţia zilnicã a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i şi rãscumpere trecutul, sã insufle absenţa secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã şi unicã, imensul timp pierdut.Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Aceastã naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezminţit. Substanţa noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãşi pendularea între o amãrãciune dizolvantã şi o furie optimistã.Într-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :
- ”Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţã”.
- ”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totuşi unele semne”.
- ”Mişcarea Legionarã”, adaug eu.
Şi atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiinţei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.
Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umanã infinit ameninţãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara si problemele ei cu o cruntã înverşunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.Acel ce a dat ţãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în vesnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt.
Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãţi i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine şi problema pãcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scãpa fiecãruia. Depãşise limitele României. Însãşi mişcãrii i-a propus un mod de viaţã care întrece rezistenţa româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totuşi mai puţin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau decât caricaturi infernale, dacã mãreţia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalenţã negativã. Am fi nedrepţi cu cãlãii, dacã i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. Peste ţarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemãrii. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.
Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României.
Capitane, Capitane, neamul plange cu amar.
Capitane, Capitane, tara mi te cheama iar.

Mircea Eliade, Cred în destinul neamului românesc

Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinta Miscarii Legionare. Un neam care a dovedit uriase puteri de creatie, în toate nivelurile realitatii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democratie balcanizata si într-o catastrofa civila. Putine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuti ca neamul românesc. Unitatea lingvistica este aproape un miracol (limba româna este singura limba romanica fara dialecte).
Românii au fost cei mai buni creatori de State din sud-estul Europei.
Puterea de creatie spirituala a neamului nostru sta marturie în folclor, în arta populara, în sensibilitatea religioasa. Un neam harazit cu atatea virtuti – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fara sa-si fi împlinit marea sa misiune istorica? Poate neamul românesc sa-si sfârseasca viata în cea mai trista descompunere pe care-ar cunoaste-o istoria, surpat de mizerie si sifilis, cotropit de evrei si sfârtecat de straini, demoralizat, tradat, vândut pentru cîteva sute de milioane de lei?
Oricât de mare ar fi vina parintilor nostri, pedeapsa ar fi prea neînduplecata. Nu pot crede ca neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mâna, ca sa piara ca un las, astazi, îmbatat de vorbe si alcool, imbecilizat de mizerie si paralizat de tradare. Cine nu se îndoieste de destinul neamului nostru, nu se poate îndoi de biruinta Miscarii Legionare.
Cred în aceasta biruinta pentru ca, înainte de toate, cred în biruinta duhului crestin. O miscare izvorâta si alimentata de spiritualitatea crestina, o revolutie spirituala care lupta în primul rând împotriva pacatului si nevredniciei – nu este o miscare politica. Ea este o revolutie crestina.
Cuvântul Mîntuitorului a fost înteles si trait în felurite chipuri, de catre toate neamurile crestine, de-a lungul istoriei. Dar niciodata un neam întreg n-a trait o revolutie crestina cu toata fiinta sa; niciodata cuvântul Mântuitorului n-a fost înteles ca o revolutie a fortelor sufletesti împotriva pacatelor si slabiciunilor carnii; niciodata un neam întreg nu si-a ales ca ideal de viata calugaria si ca mireasa moartea.
Astazi lumea întrega sta sub semnul revolutiei.
Dar în timp ce alte popoare traiesc aceasta revolutie în numele luptei de clasa si al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Miscarea Legionara s-a nascut sub semnul Arhanghelului Mihail si va birui prin harul dumnezeiesc.
De aceea, în timp ce toate revolutiile contemporane sunt politice, revolutia legionara este spirituala si crestina. În timp ce toate revolutiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de catre o clasa sociala sau de catre un om, revolutia legionara are drept tinta suprema: mântuirea neamului, împacarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Capitanul.
De aceea, sensul Miscarii Legionare se deosebeste de tot ceea ce s-a facut pâna astazi în istorie, si biruinta legionara va aduce dupa sine nu numai restaurarea virtutilor neamului nostru, o Românie vrednica, demna si puternica – ci va crea un om nou, corespunzator unui nou tip de viata europeana.
Omul nou nu s-a nascut niciodata dintr-o miscare politica – ci întotdeauna dintr-o revolutie spirituala, dintr-o vasta prefacere launtrica. Asa s-a nascut omul nou al Crestinismului, al Renasterii etc., dintr-un desavârsit primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruinta a duhului împotriva carnii. Omul nou se naste printr-o adevarata traire si fructificare a libertatii. Cred în biruinta Miscarii Legionare pentru ca cred în libertate, în puterea sufletului împotriva determinismului biologic si economic. Cei care vin în Legiune vin pentru ca se simt liberi.
Instinctele de conservare, lasitatile care zac în sufletul fiecaruia, frica – toate acestea sunt înfrânte. Legionarul nu mai e robul determinismului si al instinctelor biologice. El stie ca “n-are nici un interes”, ca “n-are nimic de câstigat”, integrându-se în Legiune. Dimpotriva, stie ca va fi lovit în interesele lui, ca viata va fi mai grea, ca poate va intra în temnite, sau poate va da piept chiar cu moartea. toate “interesele” si instinctele acestea, care “determina” viata fiecarui om, sunt înfrânte prin marele gest de libertate al aderarii la Miscarea Legionara. Se poate spune, fara urma de paradox, ca singurii oameni care cunosc si traiesc libertatea sunt astazi, în România, legionarii.
Cei care nu cunosc Legiunea, ca si cei care lupta împotriva ei, continua sa vorbeasca despre “dictatura” si se mira ca tinerii intelectuali adera cu atâta spontaneitate la o miscare în care “personalitatea” este strivita si libertatea suprimata. Am avut prilejul sa ma ocup altadata de subita admiratie a oamenilor nostri politici pentru “personalitate”, de teama lor ca în România nu se vor mai putea ridica “personalitatile”.
Îi întrebam atunci câte “personalitati” a creat regimul libertatii lor. Unde sunt? Care sunt? Si mai întrebam ce au facut politicienii nostri pentru oamenii cu adevarata “personalitate”, care au iesit la lumina prin munca, geniul sau talentul lor, si au fost osânditi la o viata de mediocritate si jertfa.
Ce au facut politicienii nostri, din toate partidele, pentru un Lucian Blaga sau Aron Cotrus, un Camil Petrescu, un Perpessicius si altii? Ce-au facut politicienii pentru generatia tânara de carturari, artisti, tehnicieni si gânditori?
Care este tânarul cu “personalitate” pe care l-a descoperit vreun partid politic si l-a pus la locul pe care-l merita, i-a dat putinta sa-si fructifice inteligenta sau talentul pentru binele obstesc? Eu stiu ca au fost “descoperiti” o suma de afaceristi precoci, secretari “inteligenti” si lichele domestice, cu care s-au “întinerit” cadrele partidelor.
Apologetii acestia de ultima ora ai “personalitatii” sunt tot atât de ridiculi pe cât sunt de ipocriti. Le aminteam cu alt prilej ca în cele mai disciplinate si mai severe ordine calugaresti catolice s-au putut înalta totusi destule personalitati.
Un Thomas din Aquino nu seamana cu un Francisc din Assisi, un Bonaventura cu un François de Salle. Personalitatea creste si rodeste pretutindeni, si cu cât e mai severa disciplina, cu atât “personalitatea” se defineste mai precis.
Disciplina nu e totuna cu “dictatura”, cum lasa a se întelege ponegritorii Legiunii. Disciplina creste si promoveaza personalitatile – pentru ca orice act de ascultare poate fi un act de comanda asupra ta însuti, asupra instinctelor sau anarhiei tale launtrrice. Actul de ascultare îti da tie comanda asupra bestiei din tine, asupra vietii biologice care încearca sa te mentina în evaziv, în comoditate, în caldicel. Disciplina te întareste pe tine, îti faureste personalitatea. De aceea cavalerii medievali si feudali au fost atât de liberi si de dârji; pentrru ca jurasera credinta (fides, trust, treve) unui sef…
Cred în biruinta Miscarii Legionare pentru ca cred în dragoste. Dragostea singura preface bestia în om, înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod vis fac, spunea Fericitul Augustin: “iubeste si fa ce vrei!”. Cel care iubeste cu adevarat e liber. Dar dragostea transfigureaza pe om si libertatea pe care si-o dobândeste insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face sa sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt frati. Si este atât de puternic valul de dragoste, încât daca n-ar fi decât el singur, si tot ar trebui sa nadajduim în învierea neamului românesc, adica în biruinta Miscarii Legionare.
Cred în destinul neamului nostru; cred în revolutia crestina a omului nou; cred în libertate, în personalitate si în dragoste. De aceea cred în biruinta Miscarii Legionare, într-o Românie mândra si puternica, într-un stil nou de viata, care va transforma în valori spirituale de universala circulatie bogatiile sufletului românesc…