Apes Evolution

Darwin said: "Man is descended from the monkey! And so he was and how it seems to be so today. If man is the result of logical implication and ape evolution and natural selection, then it is inappropriate and unnatural to talk about the history of mankind, when in fact and law we are dealing with a history of apes. Darwinian concept of emergence Human warns and helps us understand that there is a history of mankind, but a history of apes.

The irony of ironies is that Western man, after thousands of years of development and scientific progress, the topmost peak of the pride of reason says that is descend from the monkey!

According to these minds, brighter than any star, man is Man only etymological, because in essence is a monkey reached a very high evolutionary stage. Evolution and natural selection helped the millennial issue of horizontality monkey to animality and its irrationalities and to acquire a new status, the self-consciousness, endowed by the referee.

Poor monkey gone from Africa during his wanderings, became man and his followers crowded to overflowing throughout the globe. We, today, by a supreme gesture of gratitude, bring them due reverence and honor infinite because, among other things, brought us to unimaginable heights of development ..

Mystery man's appearance on earth is limited to processing etymological mystery of the word "monkey", the word "man. " That really would be a problem since it would be to rewrite history: the word "man" be replaced with "monkey". So, man is not rational animal, but a rational monkey. Homo sapiens, is "monkey sapiens”.

I have nothing against monkeys, but one I want to reproach, that they knead "man" and putting the evil spirit and desire for self-destruction. Why did the monkey managed to evolve into a "Man", being made only out of love? Illusions.

However one thing I admire the monkeys, because they evolved all that were so cautious as to also keep a reserve of crude and unfinished monkeys. It's like he knew through a transgenerational cognition that the man would have evolved if it were a being evil and self-destructive. The hope of "humanity", is the global reserve monkeys remained on the globe. If "man" or "wise monkeys" will disappear, hopefully in the remaining monkeys will evolve a new breed of love and peace, the evil will not exist.

Emil Cioran, "Căpitane, Căpitane, neamul plânge cu amar. Căpitane, Căpitane, ţara mi te cheamă iar!"

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflaţi între cer si pãmânt n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia sã vinã.Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Pânã şi dispreţul ni se pãrea un efort.Ţara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsã reuşitã.Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãţul dulce al lipsei de menire.Biata ţarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãreţie şi un posibil vag.În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tãcerea blândã a existenţei noastre şi ne-a obligat sã fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţã se îndrepta spre putere. Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o ţarã de fleacuri umane.
Prezenţa lui era tulburãtoare şi n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri? Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei şterse, iar subterfugiile subtilitãţii, zadarnice.Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era “deştept”, Cãpitanul era profund.Dezastrul spiritual al ţãrii derivã din inteligenţa fãrã conţinut, din deşteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract şi rãpeşte spiritului latura destinului. Deşteptãciunea degradeazã pânã şi suferinţa în flecãrealã.Dar cuvintele Cãpitanului, grele şi rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vieţii lui, îmi rãspundea: “Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau aşa şi mã gândesc”.Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul.Şi când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a ţãrii s-a zguduit.Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a condiţiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiraţia zilnicã a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i şi rãscumpere trecutul, sã insufle absenţa secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã şi unicã, imensul timp pierdut.Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Aceastã naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezminţit. Substanţa noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãşi pendularea între o amãrãciune dizolvantã şi o furie optimistã.Într-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :
- ”Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţã”.
- ”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totuşi unele semne”.
- ”Mişcarea Legionarã”, adaug eu.
Şi atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiinţei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.
Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umanã infinit ameninţãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara si problemele ei cu o cruntã înverşunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.Acel ce a dat ţãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în vesnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt.
Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãţi i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine şi problema pãcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scãpa fiecãruia. Depãşise limitele României. Însãşi mişcãrii i-a propus un mod de viaţã care întrece rezistenţa româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totuşi mai puţin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau decât caricaturi infernale, dacã mãreţia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalenţã negativã. Am fi nedrepţi cu cãlãii, dacã i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. Peste ţarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemãrii. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.
Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României.
Capitane, Capitane, neamul plange cu amar.
Capitane, Capitane, tara mi te cheama iar.

Mircea Eliade, Cred în destinul neamului românesc

Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinta Miscarii Legionare. Un neam care a dovedit uriase puteri de creatie, în toate nivelurile realitatii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democratie balcanizata si într-o catastrofa civila. Putine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuti ca neamul românesc. Unitatea lingvistica este aproape un miracol (limba româna este singura limba romanica fara dialecte).
Românii au fost cei mai buni creatori de State din sud-estul Europei.
Puterea de creatie spirituala a neamului nostru sta marturie în folclor, în arta populara, în sensibilitatea religioasa. Un neam harazit cu atatea virtuti – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fara sa-si fi împlinit marea sa misiune istorica? Poate neamul românesc sa-si sfârseasca viata în cea mai trista descompunere pe care-ar cunoaste-o istoria, surpat de mizerie si sifilis, cotropit de evrei si sfârtecat de straini, demoralizat, tradat, vândut pentru cîteva sute de milioane de lei?
Oricât de mare ar fi vina parintilor nostri, pedeapsa ar fi prea neînduplecata. Nu pot crede ca neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mâna, ca sa piara ca un las, astazi, îmbatat de vorbe si alcool, imbecilizat de mizerie si paralizat de tradare. Cine nu se îndoieste de destinul neamului nostru, nu se poate îndoi de biruinta Miscarii Legionare.
Cred în aceasta biruinta pentru ca, înainte de toate, cred în biruinta duhului crestin. O miscare izvorâta si alimentata de spiritualitatea crestina, o revolutie spirituala care lupta în primul rând împotriva pacatului si nevredniciei – nu este o miscare politica. Ea este o revolutie crestina.
Cuvântul Mîntuitorului a fost înteles si trait în felurite chipuri, de catre toate neamurile crestine, de-a lungul istoriei. Dar niciodata un neam întreg n-a trait o revolutie crestina cu toata fiinta sa; niciodata cuvântul Mântuitorului n-a fost înteles ca o revolutie a fortelor sufletesti împotriva pacatelor si slabiciunilor carnii; niciodata un neam întreg nu si-a ales ca ideal de viata calugaria si ca mireasa moartea.
Astazi lumea întrega sta sub semnul revolutiei.
Dar în timp ce alte popoare traiesc aceasta revolutie în numele luptei de clasa si al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Miscarea Legionara s-a nascut sub semnul Arhanghelului Mihail si va birui prin harul dumnezeiesc.
De aceea, în timp ce toate revolutiile contemporane sunt politice, revolutia legionara este spirituala si crestina. În timp ce toate revolutiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de catre o clasa sociala sau de catre un om, revolutia legionara are drept tinta suprema: mântuirea neamului, împacarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Capitanul.
De aceea, sensul Miscarii Legionare se deosebeste de tot ceea ce s-a facut pâna astazi în istorie, si biruinta legionara va aduce dupa sine nu numai restaurarea virtutilor neamului nostru, o Românie vrednica, demna si puternica – ci va crea un om nou, corespunzator unui nou tip de viata europeana.
Omul nou nu s-a nascut niciodata dintr-o miscare politica – ci întotdeauna dintr-o revolutie spirituala, dintr-o vasta prefacere launtrica. Asa s-a nascut omul nou al Crestinismului, al Renasterii etc., dintr-un desavârsit primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruinta a duhului împotriva carnii. Omul nou se naste printr-o adevarata traire si fructificare a libertatii. Cred în biruinta Miscarii Legionare pentru ca cred în libertate, în puterea sufletului împotriva determinismului biologic si economic. Cei care vin în Legiune vin pentru ca se simt liberi.
Instinctele de conservare, lasitatile care zac în sufletul fiecaruia, frica – toate acestea sunt înfrânte. Legionarul nu mai e robul determinismului si al instinctelor biologice. El stie ca “n-are nici un interes”, ca “n-are nimic de câstigat”, integrându-se în Legiune. Dimpotriva, stie ca va fi lovit în interesele lui, ca viata va fi mai grea, ca poate va intra în temnite, sau poate va da piept chiar cu moartea. toate “interesele” si instinctele acestea, care “determina” viata fiecarui om, sunt înfrânte prin marele gest de libertate al aderarii la Miscarea Legionara. Se poate spune, fara urma de paradox, ca singurii oameni care cunosc si traiesc libertatea sunt astazi, în România, legionarii.
Cei care nu cunosc Legiunea, ca si cei care lupta împotriva ei, continua sa vorbeasca despre “dictatura” si se mira ca tinerii intelectuali adera cu atâta spontaneitate la o miscare în care “personalitatea” este strivita si libertatea suprimata. Am avut prilejul sa ma ocup altadata de subita admiratie a oamenilor nostri politici pentru “personalitate”, de teama lor ca în România nu se vor mai putea ridica “personalitatile”.
Îi întrebam atunci câte “personalitati” a creat regimul libertatii lor. Unde sunt? Care sunt? Si mai întrebam ce au facut politicienii nostri pentru oamenii cu adevarata “personalitate”, care au iesit la lumina prin munca, geniul sau talentul lor, si au fost osânditi la o viata de mediocritate si jertfa.
Ce au facut politicienii nostri, din toate partidele, pentru un Lucian Blaga sau Aron Cotrus, un Camil Petrescu, un Perpessicius si altii? Ce-au facut politicienii pentru generatia tânara de carturari, artisti, tehnicieni si gânditori?
Care este tânarul cu “personalitate” pe care l-a descoperit vreun partid politic si l-a pus la locul pe care-l merita, i-a dat putinta sa-si fructifice inteligenta sau talentul pentru binele obstesc? Eu stiu ca au fost “descoperiti” o suma de afaceristi precoci, secretari “inteligenti” si lichele domestice, cu care s-au “întinerit” cadrele partidelor.
Apologetii acestia de ultima ora ai “personalitatii” sunt tot atât de ridiculi pe cât sunt de ipocriti. Le aminteam cu alt prilej ca în cele mai disciplinate si mai severe ordine calugaresti catolice s-au putut înalta totusi destule personalitati.
Un Thomas din Aquino nu seamana cu un Francisc din Assisi, un Bonaventura cu un François de Salle. Personalitatea creste si rodeste pretutindeni, si cu cât e mai severa disciplina, cu atât “personalitatea” se defineste mai precis.
Disciplina nu e totuna cu “dictatura”, cum lasa a se întelege ponegritorii Legiunii. Disciplina creste si promoveaza personalitatile – pentru ca orice act de ascultare poate fi un act de comanda asupra ta însuti, asupra instinctelor sau anarhiei tale launtrrice. Actul de ascultare îti da tie comanda asupra bestiei din tine, asupra vietii biologice care încearca sa te mentina în evaziv, în comoditate, în caldicel. Disciplina te întareste pe tine, îti faureste personalitatea. De aceea cavalerii medievali si feudali au fost atât de liberi si de dârji; pentrru ca jurasera credinta (fides, trust, treve) unui sef…
Cred în biruinta Miscarii Legionare pentru ca cred în dragoste. Dragostea singura preface bestia în om, înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod vis fac, spunea Fericitul Augustin: “iubeste si fa ce vrei!”. Cel care iubeste cu adevarat e liber. Dar dragostea transfigureaza pe om si libertatea pe care si-o dobândeste insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face sa sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt frati. Si este atât de puternic valul de dragoste, încât daca n-ar fi decât el singur, si tot ar trebui sa nadajduim în învierea neamului românesc, adica în biruinta Miscarii Legionare.
Cred în destinul neamului nostru; cred în revolutia crestina a omului nou; cred în libertate, în personalitate si în dragoste. De aceea cred în biruinta Miscarii Legionare, într-o Românie mândra si puternica, într-un stil nou de viata, care va transforma în valori spirituale de universala circulatie bogatiile sufletului românesc…